Interferențele culturale în poezia lui George Meniuc

Poet, dramaturg și eseist român, George Meniuc s-a născut pe 20 mai 1918 la Chișinău. Este absolvent al Liceului "M.Eminescu" din orașul natal și al Facultății de Litere și Filozofie din București. Scriitorul și-a petrecut copilăria prin mahalalele sărăcăcioase de la periferiile urbei, părinții săi abia reușind să întrețină o famile nu prea numeroasă, dar asupra căreia ”nu mai continuau să curgă nenorocirile”, dictate de condițiile de viață vitrege a păturii de jos din care făceau și ei parte.

Unul dintre fruntaşii literaturii române din Republica Moldova, care şi-a început activitatea în condiţiile anilor ’30 în cadrul României, George Meniuc s-a manifestat în toate genurile literare. Cu excepţia dramaturgiei, toate celelalte i-au fost favorabile. Poezia de pînă la 1940 îl prezintă pe George Meniuc drept poet ghidat de o atitudine filozofică faţă de realitate, de o mare putere de meditaţie asupra relaţiilor dintre om şi natură; tînărul scriitor cultiva o tonalitate reflexiv-filozofică, sonuri elegiace cu adînci reverberaţii sociale; viziunea modernă a poeziilor, ţinută intelectuală a versului, metaforele proaspete denotă o sensibilitate poetică fină, un talent literar original şi o cultură estetică solidă.

George Meniuc este tipul de scriitor care nu aparține vreunei generații sau grupări literare distincte, iar scrierile sale au fost înalt apreciate de către exegenți chiar începînd cu prima plachetă de versuri Interior cosmic (1939). În acest context, în cele ce urmează, vom încerca să analizăm din mai multe puncte de vedere unul din textele scriitorului, Balada piramidelor.

Întîi de toate vor purcede anume de la explicația titlului Balada piramidelor, și-n acest fel, deducem că anume ”balada” ne face să intuim ceva amplu, ceva ce proiectează anumite evenimente eroice, timpuri și/sau edificii fie istorice, legendare, mitice, fantastice și de ce nu și din realitatea imediată. Așadar, din acest context, putem desprinde faptul că poetul a încercat în așa mod să pună în evidență timpurile trecute, dar și istoria, legenda așa-ziselor ”piramide”, văzute de însuși autorul poemului, ca pe niște edificii culturale de o mare importanță și cu o diversă simbolistică, ceea ce exprimă oarecum arta, astfel, numind poemul Balada piramidelor.

În această poezie sunt evidențiate și descrise mai multe edificii culturale, care poartă împreună cu acestea o semnificație aparte pentru însuși poetul, G. Meniuc.

Chiar din primul vers avem două nume proprii, cum ar fi Keops și Mediterana, care vin parcă în antiteză. Așadar, Piramida lui Keops – numită şi “Marea Piramidă din Giza (Gizeh)”, este una din Cele 7 Minuni ale Lumii Antice. Deşi este cea mai veche minune, această piramidă egipteană este singura minune a lumii antice care s-a păstrat până în prezent. Construită în jurul anului 2.560 i.Hr., Piramida lui Keops a fost timp de peste 4.000 de ani cea mai înaltă construcţie din lume (mai exact, timp de 43 de secole, până când a fost construit Turnul Eiffel, în 1889). Această piramidă celebră a fost construită de faraonul Kheops (Keops sau Cheops – cum era numit de către istoricul grec Herodot) sau Khufu (cum îl numeau vechii egipteni), pentru a-i servi drept mormânt.

În cele ce urmează, în versuri mai este evidențiată și Catedrala Notre Dame, pe care autorul o numește ”piramidă sublimă”.  Aceasta este un monument al arhitecturii gotice timpurii din Franța, sediu al Arhiepiscopiei Parisului. Catedrala se află pe Île de la Cité, în centrul Parisului. Catedrala este o adevarată capodoperă în stil gotic și una dintre cele mai renumite din lume. În legătură cu aceasta, în versurile următoare este pomenit și numele lui  Fernand Léger, un fost un pictor, grafician și artist decorator francez. A fost printre primii pictori francezi care au expus public lucrări de orientare cubistă, deși el însuși nu este considerat ca aparținând mișcării cubiste propriu zise. Primele sale opere - cu evidentă inspirație impresionistă, în maniera lui Paul Cézanne - datează din anul 1903, pentru a-și dezvolta cu timpul propriul stil, dinamic și plin de optimism.

Un alt edificiu, la fel al Franței este remarcat în versuri este Turnul  Eiffel, despre care autorul spune că dintre toate ”asta era cea mai modernă”. Aceasta este construcție faimoasă pe schelet de oțel din Paris ce măsoară 324 m înălțime. Turnul a devenit simbolul Franței cel mai răspândit la nivel mondial. 

Printre versuri se mai enumeră și Parcul Vigheland din Oslo, cel mai vizitat parc al Norvegiei, o atracție pentru toți împătimiții de cultură și de recreație, este un parc dedicat lui Gustav Vilegand, unul din cei mai de seamă sculptori ai Norvegia.

La finele poeziei mai este pomenit și Turnul Faimei din Metamorfozele lui Ovidiu, precum și Cimitirul Piskarev din Leningrad, despre care se menționează: ” Sute de mii de cranii, așezate-n triunghiuri, / Și-n fiece orbită mai trăia un gînd, o iubire,/ O baladă amară pe buzele însîngerate,/ Curcubeie solare în ochii de mult dispăruți.”

Toate aceste denumiri de mari centre culturale au o deosebită importanță și o semnificație aparte asupra culturii și nu doar, ci și pentru însuși poetul, G. Meniuc.  ”Balada piramidelor”, aduce la în vizor toate locurile cutreierate, fie imaginativ, fie-n realitate de către marele poet, acestea lăsînd o urmă imensă în memorie și-n sufletul său aventurier.

”Zborul” a poetului a început ”de la Keops spre Mediterana”, în drumul căruia a întîlnit marea piramidă Keops, ce ”se enstopa într-o minusculă prizmă/ Și marele Sfinx pe labe rămase pustie,/ Propunînd călătorilor cîte-o enigmă perfidă”, adică această vizită la piramidă nu era una orișicare, una simplă, ci de o valoare simbolică imensă, prin care se redă speranța de-a te ridica cît mai sus și puterea de a rezista. Continuînd drumul, ”Între Scylla și Charybda n-am dat nici de o piramidă”, dar cu toate astea a zărit ceva mult mai noim: ” În schimb, la Pizza turnul mai stă înfipt,/ 
Deși era gata să cadă din clipă-n clipă.”. Aventura, aici, a venit cu multe alte surprize, care duce spre ideea de purificare totalăm, schimbare laterală mult dorită  și spre ideea de curățare sufletească, acest fapt fiind exprimat prin versurile: ” M-a uimit biserica sfîntului Petru dăurită,/ Parcă-și schimbase o față laterală și poligonul”.

Se știe că orice călătorie, chiar și acea parcurgere treptată prin viață nu poate exista fără unele greutăți sau obstacole, acest fapt fiind evident prin metafora ce urmează:  ” Peste Alpi mi-a aținut calea un nouraș”. Această semnifică umbra ce i-a acoperit ființa eului, o piedică la care este supus în marea sa cutreierare-n lume.

Marea aventură a sa urmează cu memorialul Catedrala Notre Dame ce o  vedea ca pe o ”piramidă sublimă”, așa considerînd pînă cînd Fernand Leger nu l-a ”bătut pe umăr” ca să-i șoptească: ”Culoarea îmi trezește bucurie”, această metaforă semnificînd faptul că el preferă ”culori puternice, contraste violete”, și acestea nu-s alese la întîmplare, ci după trăirile sufletești ale sale: ”Ele parcă își mistuie flacăra pe ziduri!”. Apoi, drumul a continuat spre Turnul Eiffel, care i s-a părut una din cele mai faimoase și moderne: ”Dintre toate piramidele în Europa,/ Se prea poate că asta era cea mai modernă.

”Mai departe în parcul Vigheland din Oslo/ Am zărit înălțându-se Arborele vieții,/ Ca o piramidă ce-l ridica pe om în slavă”, comparația din ultimul vers ar semnifica faptul că acel parc imens din Oslo are puterea magnifică de-al face pe om suprem, de-al înălța spre cele mai noime virtuți și valori, ceea ce face ființa umană să parcă ”ca o piramidă”, adică deasupra tuturor. Oslo fiind un oraș aparent liniștit, plictisitor şi cu oameni care nu suferă de aşa-numita deprimare a zilelor prea repede sortite înserării, iar parcul Vigheland vine ca o salvare a deprimării, o recreare a ființei; viaţa, moartea, erosul, provocările, speranţele sau temerile ascunse, o lu­me întreagă fiind cuprinse în tot ce este prezent în acel parc sublim.

Poezia vine spre încheiere cu o notă nu mai tristă, dar cu una bine definită, malefică am putea așa zice, aceasta fiind exprimat prin metafora personificată: ”Prin vîntul rece ce-l întîmpinam în văzdug,/ Am văzut profilîndu-se o piramidă neagră”, aceasta semnificînd, la fel, obstacolele întîlnite de-a lungul aventurei, dare care vine să ”bucure” privirea cu ceva mai deosebit, mai puțin firesc pentru un om împlinit și fericit: ”Era cimitirul Piskarev din Leningrad”. Acesta este un loc obscur, lugubru, ce-ți forțează subconștientul ce se gîndește la moarte. În acest cimitir se reliefau ”Sute de mii de cranii, așezate-n triunghiuri, / Și-n fiecare orbită mai trăia un gînd, o iubire,/ O baladă amară pe buzele însîngerate, /Curcubeie solare în ochii de mult dispăruți”. Toate aceste oseminte intuiesc încrederea, iubirea și speranțele ființei pămîntești, aduce-n lumină ceea ce odată era culoare, curcubeu, era sublim, era înalt, iar într-un final toate acestea se fac scrum de țărînă, iar inima devine sînge închegat, iar ochii rămîn de mult uitați și dispăruți în ”războiul nuclear”, în care pămîntul va deveni doar ”O piramidă cu fețele laterale către stele”.

În concluzie aș putea să afirm că Gerge Meniuc a știut cum să prezinte viu și colorat unele aspecte care, la prima vedere, provoacă doar deznădește, neîncredere, deprimare și urît. Prin ”Balada Piramidelor”, poetul a prezentat treptele vieții a fiecăruia din noi, a fiecărei ființe de pe pămînt, exact așa cum este sau cum ne-am dori să fie, care într-un final devine o ”Piramidă cu fețele laterale către stele.”, o piramidă ce pentru om a reprezentat însăși viața.

 Consider, că poezia Balada piramidelor îl prezintă pe George Meniuc drept poet ghidat de o atitudine filozofică faţă de realitate, de o mare putere de meditaţie asupra existenței umane, iar ţinuta intelectuală a versurilor sale, metaforele proaspete denotă o sensibilitate poetică fină, un talent literar original şi o cultură estetică solidă.