Neurastenie

Ieri
Azi
Acum
sunt doar un nimic
care nu vrea nimic
și pe nimeni să nu vadă.
Sunt doar un eu
în lumea mea,
un eu 
care nu vrea să creadă
că nimicul este imposibil.
Aș vrea 
să văd măcar soarele palid,
micile raze
ce vor să se oglindească
prin geamul camerei

bîntuite de singurătatea
unei ființe nevrotice.
Aș vrea 
să aud 
bătăile inimii
provocate de
 stările de anxietate periodice.
Aș vrea să văd ce e afară,
dar să nu aud sunetele stranii
ale oamenilor ce mă-ncojoară,
unii îmi provoacă vomă,
alții - antipatie.
Îi urăsc,
pentru că ei m-au dus în așa stare
să nu pot sta nici pe picioare
și nu știu ce e mai grav - 
să stai în comă
sau să fii un nimeni
uitat de absolut toți
chiar de mîine?!
Nu vreau
și nu cerșesc mila nimănui
Aș vrea, firește,
ca aceste stări
să rămînă doar
o umbră tristă 
și absurdă
a trecutului.


(Notă: pentru că doar așa, prin versuri, îmi pot reda durerea sufletească și durerea fizică pe care le simt de cîteva zile; doar prin versuri simt că mai trăiesc, versurile rămînînd cele mai revigoratoare vitamine ale exitenței)