Mergînd zi de zi pe străzile orașului, observam doar oameni cu mutre înăcrite. Voiam să le zâmbesc, însă nu reușeam, căci era destul doar să-mi îndrept privirea spre ei, și deodată parcă simțeam cum curgea din adîncul sufletului lor vreo replică de genu: ”ce mai vrea și nebuna asta de la mine?!”, neștiind că, de fapt, nebunii sunt chiar ei; eu fiind doar un om normal într-o lume anormală.
”Colindînd” orașul Chișinau, am încercat să privesc oamenii în ochi, dar...în schimb, am văzut doar ură, invidie și indiferență din partea lor. Astfel mi-a apărut întrebarea ”Oare ce mai poartă ei în suflet?!” sau ”Oare mai au ei suflet?!”. Rămas-am eu fără răspuns și continuat-am mica escapadă prin micuțul orășel.
Prefer să nu mai observ oamenii; dar de fapt, am constatat că nici n-am cum să-i observ, ei pur și simplu nu există! ORAȘUL MEU #orasulmeu e fără de oameni, e un oraș pustiu, în care culoarile precum roșu, negru, galben și violet sunt dominante. E un alt oraș, nu e ca acela despre care mi s-a povestit cândva, nu e orașul în care, chiar și cel mai firav fir de iarbă verde îți poate înveseli întreaga zi, în acest oraș este evidentă doar o pseudofrumusețe și atît. Orașul pe care eu l-am văzut, e plin de sumbritate, provocîndu-ți doar anxietate; aici, în orașul meu ”frumos”, doar ploaia rece și deasă și amurgul violet își mai pot avea locul.
Aș fi vrut să plec de aici, însă nu, rămân..rămîn în această lume fără de oameni.Vreau să simt libertatea din singurătate.
