Simbolul este un element substitutiv, bogat în
semnificaţii şi exprimă într-un fel însăşi esenţa ideii sau a lucrului
reprezentat.[1]
Ca mijloc de sugestie psihologică el constituie un instrument predilect, fiind
uşor de operat. De aceea simbolul este folosit de mulţi scriitori din
literatura interbelică, cum ar fi: H. Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Gib
Mihăiescu etc. Şi în "Pădurea Spânzuraţilor", această modalitate de
analiză este valorificată, având un rol important în dezvăluirea complexităţii
personajului.
Protagonistul romanului "Pădurea Spânzuraţilor"
se impune atenţiei noastre prin manifestările sale psihice pe care scriitorul
le dezvăluie indirect, cu ajutorul sugestiei simbolului. Frecvenţa cu care
Apostol Bologa îsi aminteşte de privirea arzătoare a cehului Svoboda ce fusese
executat. În mecanismul acestei stări ne introduce în parte
imaginea luminii şi a privirii, romanul fiind dominat simbolul ochiului saumai
bine zis al privirii.
E interesantă evoluţia lui Bologa: nepăsător la început
faţă de executarea cehului, la un moment dat el începe să vadă, sub privirea
lui Klapka, se simte brusc "ruşinat şi umilit". Motivul privirii e
prezent şi în următoarele pagini. Ascultând vocea pretorului care citeşte
sentinţa, "Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se
lipise pe faţa condamnatului [.,.], O mirare neînţeleasă îi clocotea în
creieri, căci în vreme ce pretorul înşira crimele şi hârtia îi tremura intre
degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în
ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă
pătrundea până în lumea cealaltă... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl
înfricoşa şi îl întărâta. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii
condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să
întoarcă capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl
fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o
dragoste uriaşă". înţelegem că Bologa a suferit un şoc neaşteptat.
Obsesia privirii apare şi la Klapka, pe care îl urmăresc
ochii tovarăşilor lui spânzuraţi în pădure: "Străluceau cumplit, ca nişte
luceferi prevestitori de soare, şi de atât de măreţi şi cu atâta nădejde, că
faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie". Privirea extatică
izvorăşte şi din ochii ţăranilor din Lunca, spânzuraţi de crengile unei păduri,
suspectaţi fiind de spionaj. Pentru Bologa, geamurile spitalului sunt
"cenuşii ca nişte ochi bolnavi stinşi", iar "privirile
stranii" ale Ilonei îl obsedează. Obsesia privirii apare şi la Klapka, pe
care îl urmăresc ochii tovarăşilor lui spânzuraţi în pădure: "Străluceau
cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi de atât de măreţi şi cu
atâta nădejde, că faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie".
Privirea extatică izvorăşte şi din ochii ţăranilor din Lunca, spânzuraţi de
crengile unei păduri, suspectaţi fiind de spionaj. Pentru Bologa, geamurile
spitalului sunt "cenuşii ca nişte ochi bolnavi stinşi", iar
"privirile stranii" ale Ilonei îl obsedează.
Un alt simbol
evident specific romanului interbelic este cel al drumului din romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu. În Ion drumul este un coordonator al
epicului. Intrînd în sat înainte de a se desface în ulițe, poteci, cărări se
oprește în centrul satului unde se desfășoară hora. În final, adică în
capitolul ”Sfârșitul”, se adună din nou ”albia mare”. Astfel drumul devine simbol
al timpului și destinului. Mergând pe drum personajele aud chemarea diferitor
”glasuri”. La început drumul este tânăr, sprinten, ca la sfârșit să devină
matur și bătătorit încapsulând în el o experiență marcînd și încheierea unui ciclu de existență putând începe un nou drum.
Originar, drumul aparține teluricului; el va rămâne orizontal, dar poate și
coborî și urca. Pe cît de robust și bătătorit, drumul este șerpuitor, unduitor
și ”curge” ca o apă. Casa ca reverie
a pământului se opune drumului ca imagine-simbol al tăcerii.
Drumul eroilor din roman e jalonat de răscruci, aceasta
fiind un spațiu, dar și un timp al meditației și al alegerii. Aici eroul
descoperă părți ale adevărului căutat, în astfel de răscruci eroul trebuie să
hotărască pe care glas îl va urma. Drumurile lui Ion la hotare și la
pământurile lui Vasile Baciu sau cele la cârciumă ori prin fața casei Anei cași
cele de la tribunal și notar ori la biserică configurează ăn țesătura lor
labirintică zvîrcolirile lui interioare. Drumul lui Ion este o energie vitală
enormă din care se naște setea lui de a avea cît mai mult. Dacă drumul lui Ion
e plan dens de evenimente, atunci cel al Anei este unul pustiu pe care-l
parcurge într-un proces acut de înstrăinare de sine. Drumurile Anei sunt de la
portiță pe prispa casei și de aici înăuntru pe cuptorul ”cu gura neagră”. Ana
se înșeala amarnic în privința iubirii ei pentru Ion, când crede că drumul
respectiv îl face din propria inițiativă. El nu este decât un drum impus de
către Ion, Ana mergând astfel pe drumul amăgirilor.
Dans din Muntenia şi nume de
cîntec, Ciuleandra a constituit
motivul romanului cu acelaşi nume, scris de Liviu Rebreanu. Caracterul straniu
al dansului şi ritmul sacadat al melodiei redau ideea sacrificiului
sacramental. Pentru personajul lui Rebreanu, ciuleandra devine un simbol bine
determinat, o imagine a armoniei, iar
când Mădălina este luată din acest univers, ea încetează să mai existe, fiind
jertfa aleasă şi ucisă dintr-un imbold de identificare cu victima; în final,
Puiu Faranga intră în cercul magic al ciuleandrei, încercând să afle astfel cauza
celor cauzate de el, adică sugrumarea soției.
Utilizarea
simbolurilor înfrumusețează scrierea
lui Rebreanu, minusurile
ei fiind acoperite de vălul mitic așternut asupra
întâmplărilor. Simbolistica existenței umane din acest roman este una simplă:
viața este un vârtej în care domină puterea hazardului.
