Iarna generației mele

Dor îmi e de zilele și serile de iarnă, cînd toți din mahala ne plimbam petimp de iarnă pe afară, ne adunam la săniuș și ne bucuram de valea mare pe care alunecau săniuțele noastre, care mai mari, care mai mici. Făceam cîteva ture bune, apoi mergeam pe la case să ne încălzim nițel, după care iarăși ieșeam la ulicioară cu tot cu săniuță și stăteam pînă seara tîrziu sau pînă ne înghețau mîinile și picioarele cu totul ))) Aș mai reveni cu drag în copilărie dacă ar fi posibil, aș mai face trenuțul înc-odată. :/ Asta era adevărata fericire pentru cei născuți în secolul trecut. Am știut să ne bucurăm de cele mai frumoase clipe, trăind în/cu realitatea de afară, nu cu cea virtuală, așa cum o fac acum copiii noii generații. Noi chiar eram fericiți!! Foarte fericiți!

Testul ”Iubirea mea”, după Ferruccio

Recent am avut posibilitatea să-mi analizez propria mea ladă-comoară, în care ascund cele mai mai iubite și îndrăgite persoane din viața mea. Testul de imaginație ”iubirea mea” după Feruccio, s-a adeverit a fi unul dintre cele mai adevărate, întrucît rezultatul a fost unul fascinant și de-așteptat. Testul mi-a dovedit pentru a nu știu a cîta oară, că cele mai iubite persoane din viața mea mă urmăresc chiar și în gînd, suflet și nu mă vor părăsi niciodată, nici măcar după moarte.

După ce am închis ochii, conform testului, am nimerit, se pare că, în rai, întrucît, deodată mi-a apărut o lumină puternică și plină de căldură în fața mea. Această lumină era în ușa principală a casei mele părîntești. În jurul casei era doar lumină, frumuseți de flori, copaci verzi, plini de viață și splendoare. Ulterior am simțit marea nevoie să trec peste acea lumină puternică și să calc pragul casei. După pasul făcut, am nimerit într-un alt rai, acolo unde mama mereu mă așteaptă cu brațele deschise. Privirea mea deodată s-a îndreptat spre dulapul cu oglinda mare, lîngă care stătea mama. Era tînără și frumoasă precum și acum este. Stătea lîngă oglindă și mă privea, parcă voia ca să alerg spre ea ca să-i ofer una dintre cele mai sincere îmbrățișări. Așa am și făcut, pentru că și eu îmi doream același lucru. Am mers tăcută spre ea, spre mama mea,și am îmbrățișat-o sincer și călduros, iar în răspuns am primit doar vorbe dulci, îmbrățișări sincere și multă dragoste. Am simțit iubire și gingășie din partea mamei, sufletul parcă mi s-a înmuiat și înfrumuțesat datorită prezenței mamei în fața ochilor mei. Am strîns-o puternic de mână și mi-am urmat pasul…și inima. La mama am mai revenit. De fapt, mereu revin. Ea mereu este în sufletul și inima mea.

Pe canapea, dintr-o altă cameră, mă privea cu multă dragoste și prietenie iubitul meu. Era la fel cum l-am văzut pentru prima dată, în aceleași haine, în același stil al său, cu aceiași ochi blînzi și cu același suflet darnic și iubitor. Avea o floare în mînă, mai exact era o crizantemă albă, stătea și mă aștepta să mă îndrept spre el. Am ajuns lîngă el, l-am îmbrățișat sincer și l-am sărutat cald pe obraz, în schimb primind același lucru frumos, după care mi-a întins floarea și mi-a zis s-o păstrez chiar și după ce se va ofili. Pe semne că avea în vedere că dragostea, prietenia și respectul  lui sunt veșnice, la fel cum va fi și floarea - veșnică.

În aceeași cameră cu prietenul meu, pe o altă canapea, stătea tatăl meu, doar că era cu spatele la noi.  Se întorcea de vreo cîteva ori, mă privea, apoi iarăși se întorcea cu spatele. Apoi peste un timp s-a întors la mine cu fața, m-a privit lung și a venit spre mine, cerîndu-și scuze pentru tot. Ideea e că e chiar dacă țineam puțină supărare pe el, îmi trecea apoi, așa că nu era nevoie de scuze.

După care l-am îmbrățișat pe tata, am plecat spre o altă cămară, una mult mai luminoasă și plină de momente ale copilăriei mele fericite, pe care le-am trăit alături de cele mai frumoase și sincere persoane – în cămară era unchiul, fratele mamei și bunica mea, mama mamei mele, cei care deja de mult timp nu mai sunt printre noi, care acum sunt în rai. Ambii stăteau în picioare și mă așteptau cu brațele deschise, ca deobicei, iar eu fără să mă gîndesc mult timp, am mers cu pași repezi spre ei, după care am simțit dragoste și protecție enormă datorită îmbrățișărilor și sărutărilor lor. Am început a plînge și nu voiam niciodată să plec de acolo și nici ei să nu mă lase, ci să-mi fie mereu aproape și să-mi ofere căldură și iubire, la fel cum o făceau pe cînd eram doar un copil. Nu încetam să-i privesc într-una ochii blajini, senini ca cerul de primăvară. În schimb, ai mei ochi, licăreau ca stelele din Calea Lactee. Dar nu am vărsăt nicio lacrimă, ba din contra, am reușit să mă bucur de prezența lor, iar sufletul îmi sălta vesel. În jurul lor era întreaga mea copilărie, toate momentele frumoase petrecute alături de ei.            

   În camera aceasta a intrat și mama mai tîrziu, doar că ei îi plîngea sufletul, știu, asta am simțit, asta am văzut. I-a căzut o lacrimă curată pe obrazul cald, aceasta fiind ștearsă de mîinile gingașe ale bunicăi. A luat ea lacrima mamei și, în schimb, i-a tipărit în loc, un zîmbet ca acele de pe vremuri, plin de speranță și dragoste. Apoi a mai urmat cîteva îmbrățișări. Cît le-am aștepatat și cît mi-am dorit acest lucru să mi se întîmple și iată că a venit momentul mult așteptat și mă bucur că le-am șimțit aproape pe cele mai iubite persoane din viața mea, de la care gîndul meu niciodată nu va pleca și pe care le voi iubi necondiționat.

Fragment din cartea de visuri ale Vioricăi

fragment
****

Dodon, Trump și politica lor roșie

       Era o zi de după amiază. Soarele tocmai se ascundea după blocurile Chșinăului. Nu-mi amintesc, sau nu știu în ce zi a săptămînii, știu doar că era după amiază. După ce, împreună cu mama, am dat o datorie (:D) la o gheretă de-a lui Chirtoacă, am plecat spre casă. Țin minte că tare mai voiam să ajung mai repejor acasă. Mamă plecase la Șor la închisoare, care se afla pe vîrful dealului de la Poșta Veche, mama fiind bună la inimă de felul ei, a decis să-i ducă o sticlă de apă acestuia. Iar eu mi-am continuat drumul spre casă, întîlnindu-mă cu prietenul meu, care trecuseră pe la magazin. De data asta, avea două sacoși mari, în una mai multă carne și tort, în alta un harbuz mare. Uite că am ajuns la bloc, însă nu și la scara în care locuiesc. Ne-am oprit la scara 2 a blocului, am deschis ușa și cînd colo, chiar la intrare stă un frigider din ăsta ca de înghețată. Doar că în el nu era înghețată, ci tort, toooooort, care nu prea stătea el acătării, fiind legat cu o ață, stricînd decorul drăguț al tortului. Am constatat că tortul e al unei persoane ce stă în acest bloc și voiam ca să-l salveze din mrejele acelei ațe, așa că am decis să sunăm la toate ușile. Cînd am ridicat o scară mai sus, mi-am dat seama, că în bloc nimic nu e așa cum știam și cum era mai înainte, era ca înainte de construcție. Iată că am sunat la prima ușă, nimeni nu iese. Mai stăm noi, iar peste cîteva minute se aude o voce mult prea strașnică ca dintr-un ecou ”șini acolo?”. S-a dus inima-n călcîi. Am răbdat. Am așteptat. A ieșit o femeie, o țigancă cu cercei mari rotunzi de aur, baticul verde și o fustă largă pînă-n pămînt. Ea venea spre noi, noi mergeam ca racii înapoi. Așa o frică aveam noi de ea, se pare că am fi stricat-o din drumul vrăjitoriei. Și tot așa, ea spre noi, noi înapoi, am ajuns la scara 1 a blocului, acolo unde locuiesc. Pe afară era o dezordine totală, mașini, pietre, nisip și tot felul de hlamuri. Exact, ți-ai imaginat ograda vecinului care astă-vară își făcea iarăși reparație?! Dacă nu, iaca imaginează-ți! Așa era, teritoriu ca de reparație. Pisînică, Donald Trump și Igor Dodon au decis să evacueze toți oamenii din blocurilelor de trai, căci așa le dorește rînza, precizînd că vor o schimbare, dar nu înțeleg de ce a început tocmai de la ”Calea Orheiului 89/1”, putea măcar de la o margine de Chișinău să înceapă. 

      De ce s-a atins tocmai de al meu bloc. Damn! Stînd puțin afară, nedumeriți, uimiți, am văzut că ușa de la intrare e alta, cea care a fost cîndva, care de-abia, abia se închidea și deschidea. Am mai stat pe afară, urmarind cum Trump dă comada de a strica și garajurile ce se află în fața blocului. Nici măcar înăuntru nu ne permiteau să trecem. Whyyy?! Prietenul meu, dacă e tare bun la inimă, s-a oferit să întindă o mînă de ajutor celor ce lucrau pe afară. I-a întins o piatră unuia ce se afla pe o macara. Doar am făcut o mișcare la stînga și l-am pierdut din privire, i-a rămas doar scurta. A plecat. Eu normal, am început a plînge și cu toată frica am intrat în bloc. Voiam să văd, ce totuși a rămas din apartamentul în care locuiam. Însă nu am mai putut ajunge acolo, scările aveau o curbă periculoasă, ușile la toate apartamentele erau schimbate, iar ieșirea din toate camerele duceau în gol, adică riscai riscai să ajungi în Atarctida dacă deschideai ușa. Deși blocul e cu 5 etaje, scările nu duceau și spre al cincilea, erau puse gratii din lemn, iar sus se zărea ”politica”, era roșie. La ușa apartamentului meu nu am mai putut ajunge, era un gol între ușă și scări, nu am mai putut păși. Plîngeam și mai tare, nimeni nu mă lua în seamă, eram ca pe un șantier de lucru. Eram neputiincioasă, nu știam ce să fac și cum să procedez, deja mă gîndeam unde aș putea eu să dorm noaptea. Iarăși cu frică, coboram cu grijă pe scări. Voiam mai repede să ies din acea ”rîschitură”. Afară, l-am zărit pe prietenul meu, muncind, ajutînd oamenii comănduiți de Dodon și Trump. Văzîndu-mă, repejor a fugit spre mine să-mi arate ceva în telefon. Acolo era o fotografie cu starea apartamentului meu la moment. Era aproape totul în alb, mobila nu mai era, doar un singur dulap rămas, doar că toate cărțile și maculatura mea de la licență și master nu mai erau în el, cică Trump avea mare nevoie de ele, așa mi s-a zis. Iarăși am început a plînge și încercam să înțeleg de ce tocmai cu mine se întîmplă toate astea. Cu acele pachete pline ne-am continuat drumul spre centrul Chișinăului, poate acolo vom găsi liniște.
Gata visul!!!!
      M-am trezit plîngînd. La prima vedere, parcă nu pare a fi așa un mare coșmar, însă pentru mine, e unul din cele mai urîte coșamaruri pe care le-am avut vreodată. Mult timp după ce m-am trezit mi-am dat seama că e doar un vis, un vis care, cel mai probabil nu a durat mai mult de 7 secunde, atît cît ține cel mai mult un vis, dar parcă am visat o viață întreagă.
Da, totul ce e scris aici, a fost în visul meu. În realitatea visului meu.
După vis, m-am trezit, am stat puțin cu ochii deschiși, însă parcă visam mai departe aceleași orori. Am adormit, m-am trezit la ora 2 p.m, deschid Facebook-ul, iar tot wall-ul era plin cu ”Trump”, ”Trump președinte!, ”Numai să nu fie și Dodon un al doilea Trump! și iarăși Trump, Trump, Dodon, Trump, Dodon, Trump, Trump.
Nu destul că înainte de a pleca la serviciu, seara, l-am visat pe Trump, cum că a devenit președintele SUA (deși nu se știau încă rezulatele). Dar încă și după serviciu acesta nu m-a lăsat în pace, visîndu-l din nou, doar că de data aceasta și pe Dodon, care ”comandau” într-una.
Nu știu dacă are sau va avea ceva tangențe cu 13 noiembrie, însă sper să nu aibă, sau dacă da, atunci sper să fie contrariul.
Deja e culmea la ce duce toate cele citite zilnic pe facebook și în ziare. Mai ceva decît o nebunie. Poți să înnebunești de la toți politicienii. Iac-așa!
Mai repet - Coșmar!!!
PS. Un nou vis ce va fi scris în cartea mea de visuri))))

Toamnă, ești aici

Toamnă, ești aici,
aproape
Raza soarelui tău
mi-a mîngîiat sufletul
și l-a lăsat rece.
Te-am simțit, toamnă
aici, aproape
nu știu dacă-nțelegi
dar
vreau anotimp să-mi rămîi
toamnă,
al meu preferat,
cu ploi sumbre,
brumă, cer întunecat
și nicidecum
în stare să nu te transformi
prea multă ură, melancolie, dor
ar năpusti asupra-mi
și nu e timpul,
acum cînd,
chiar sunt fericită,
iar de totuși stare vei deveni,
să iei să-mi adormi
pe veci să-mi dormi.

Despre ambuteiaje și despre cometa ce a căzut peste Chișinău

Cică mîine vor fi iarăși ambuteiaje. Și așa peste Chișinău parcă a căzut o cometă, dar și asta acum...Cum să faci tu repetiții de la ora 7-8 dimineața, atunci cînd tocmai toată lumea pleacă la serviciu. Nu știu dacă mai fac și alte țări așa, închid strada principală cu 1 săptămănă înainte de vreo sărbătoare, de această dată, Ziua Independenței (stop, care independență?!). Interesant, ăstora cu "tancurile", care sîmbătă vor călca Moldova ca pe un nimeni și nimic, nu le era destul doar 1 zi pentru repetiții?! 
Au pus și ei acolo cîte un polițist la fiecare intersecție, ca să ce?! Ca să îndrume șoferii. Ba nu. Ca să permită microbuzului să meargă pe o anumită stradă care în capăt e blocată. Așa am pățit eu și alți pasageri, am mers jumate de oraș cu microbuzul, pentru că polițiștilor le era greu să zică pe care stradă e permisă circulația, dar ce, mai bine să facem cale întoarsă de pe 4 străzi. Apoi încă aproape 1 oră mai stăm ambuteiaj. Da ce, nu e bine în saună?! E bine, cum să nu, mai stăm, avem timp. Cînd aveam să mai facem excursie din asta neprevăzută, moment minunat de a vedea reparațiile și întregul bardac din capitală. Păi iată cum să nu se enerveze lumea, cum să nu te doară capul toată ziua, dacă toți cei din microbuz urlau, la propriu, la urechea ta, fiecare cu jălea sa. Eram și eu cu jalea și nervii mei, doar că pe regimul mute. Și ce dacă microbuzul m-a lăsat exact la destinația care-mi trebuia, dacă oricum am întîrziat!!)) Iac-așa...m-am enervat ))
http://go.protv.md/DPC6

Pro sau contra studiilor superioare?! Tu ce alegi?!

    Toți ne dorim studii superioare. Ok, ajunge timpul cînd studiezi 3-4 ani la universitate, respectiv, la facultatea la care ți-ai dorit să ajungi din totdeauna. După acești ani frumoși, interesanți, stresanți de facultate, iată că ajunge și timpul susținerii examenelor de stat și a Tezei de Licență. Arzi de nerăbdare să finalizezi studiile, să-ți înmîneze diploma și să ”te cari” din acele bănci ale universității pentru ca într-un final să lucrezi (da, da, să lucrezi după specialitate). Dar oare cîți dintre noi ajungem să lucrăm după specilitate?! Întrebare întrebătoare. Nu zic, unii chiar nu-și doresc să lucreze în acel domeniul pe care l-a studiat atîta timp, pentru că, dă mă rog, cică salariul e prea mic. Știu mulți din ăștia care întreabă la interviul de angajare ”Da cît-îmi dați?”, dar tot ăștia nu și-au pus întrebarea da ce pot ei să facă, cum se vor descurca la acel post de lucru. Tinerii din acest rang aleg să meargă ori la Andys, ori la McDonald's, ori (casieriță) pe la Nr. 1, ori în cel mai `bun` caz vînzător-consultant la Moldcell sau Orange, cu toate că aceștia au finalizat, fie dreptul, fie contabilitate, fie limbi străine, psihologie și de ce nu, filologie. De ce aleg ei această cale?! Deatîta!!!! Deatîta că aici salariile sunt pe măsura așteptărilor lor, plus că aici studii superioare nu trebuiesc, nimeni nu va cere diploma, nici de experiență nu e nevoie. 

   Și aici apare întrebarea, atunci pentru ce să mai intri la o facultate, pentru ce studii superioare, de ce toți se luptă pentru un loc la buget, dacă oricum ajung unde ajung!! De ce să-ți mai afectezi creierul și mintea în primul an de facultate, dacă poți să lucrezi servitoare, măturător, taxator, consultant, secretară, casier, vinzător șamd fără a fi nevoie de diploma de studii superioare. Poți să lucrezi chiar și de la 18 ani și să ai undeva 3000 - 4000, chiar și 5000-6000 mii de lei lunar (poți deveni și milionar dacă nu plătești pentru chirie și servicii comunale :D ). Acum să-mi mai spună cineva că-n Moldova nu ai ce lucra.  Apui dar să mă scuzaț, voi vreți și studii superioare și salariul cît mai mare. Duceți-vă la Moscova dar, sau ”la Angliea” sau ”la Etaliea”. 

   M-am convins că dacă tare, tare vrei, poți face un ban pentru pîine și-n Moldova... și nu contează dacă ai studii superioare sau nu, contează să ai cap, cap pe umeri, ca să poți face doar dintr-un singur leu milioane))).

    PS. Eu m-am enervat!!

    

      Bonus - un banc la temă :

”La oficiul pentru plasarea forței de muncă vine într-o zi un bătrînel.

- Domnule, am un nepot în provincie și aș vrea să-l aduc în capitală. Ce locuri de muncă aveți?

- Păi, avem un post de hamal, cîștigă 6 mii pe lună.

- Prea mult, zice moșul. El e din provincie, vine aici în Chișinău, dă de bani și se strică. Poate aveți ceva mai modest.

- Vînzător la piață, 4 mii pe lună, plus ce mai pică.

- Tot e mult, zice moșul. O să-l strice femeile, taică. Ceva la o mie, o mie jumate n-aveți?

- Ba da, dar pentru salariul ăsta trebuie studii superioare.” (Adriana Pricop)

Sursa foto: https://www.facebook.com/adriana.pricop.75

Poetica simbolului în romanul interbelic

         Simbolul este un element substitutiv, bogat în semnificaţii şi exprimă într-un fel însăşi esenţa ideii sau a lucrului reprezentat.[1] Ca mijloc de sugestie psihologică el constituie un instrument predilect, fiind uşor de operat. De aceea simbolul este folosit de mulţi scriitori din literatura interbelică, cum ar fi: H. Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Gib Mihăiescu etc. Şi în "Pădurea Spânzuraţilor", această modalitate de analiză este valorificată, având un rol important în dezvăluirea complexităţii personajului.

       Protagonistul romanului "Pădurea Spânzuraţilor" se impune atenţiei noastre prin manifestările sale psihice pe care scriitorul le dezvăluie indirect, cu ajutorul sugestiei simbolului. Frecvenţa cu care Apostol Bologa îsi aminteşte de privirea arzătoare a cehului Svoboda ce fusese executat. În mecanismul acestei stări ne introduce în parte imaginea luminii şi a privirii, romanul fiind dominat simbolul ochiului saumai bine zis al privirii.

      E interesantă evoluţia lui Bologa: nepăsător la început faţă de executarea cehului, la un moment dat el începe să vadă, sub privirea lui Klapka, se simte brusc "ruşinat şi umilit". Motivul privirii e prezent şi în următoarele pagini. Ascultând vocea pretorului care citeşte sentinţa, "Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului [.,.], O mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri, căci în vreme ce pretorul înşira crimele şi hârtia îi tremura intre degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă... Pe Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşa şi îl întărâta. Mai pe urmă însă simţi limpede că flacăra din ochii condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă... Încercă să întoarcă capul şi să se uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă". înţelegem că Bologa a suferit un şoc neaşteptat.

     Obsesia privirii apare şi la Klapka, pe care îl urmăresc ochii tovarăşilor lui spânzuraţi în pădure: "Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi de atât de măreţi şi cu atâta nădejde, că faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie". Privirea extatică izvorăşte şi din ochii ţăranilor din Lunca, spânzuraţi de crengile unei păduri, suspectaţi fiind de spionaj. Pentru Bologa, geamurile spitalului sunt "cenuşii ca nişte ochi bolnavi stinşi", iar "privirile stranii" ale Ilonei îl obsedează. Obsesia privirii apare şi la Klapka, pe care îl urmăresc ochii tovarăşilor lui spânzuraţi în pădure: "Străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare, şi de atât de măreţi şi cu atâta nădejde, că faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie". Privirea extatică izvorăşte şi din ochii ţăranilor din Lunca, spânzuraţi de crengile unei păduri, suspectaţi fiind de spionaj. Pentru Bologa, geamurile spitalului sunt "cenuşii ca nişte ochi bolnavi stinşi", iar "privirile stranii" ale Ilonei îl obsedează.

     Un alt simbol evident specific romanului interbelic este cel al drumului din romanul ”Ion” de Liviu Rebreanu. În Ion drumul este un coordonator al epicului. Intrînd în sat înainte de a se desface în ulițe, poteci, cărări se oprește în centrul satului unde se desfășoară hora. În final, adică în capitolul ”Sfârșitul”, se adună din nou ”albia mare”. Astfel drumul devine simbol al timpului și destinului. Mergând pe drum personajele aud chemarea diferitor ”glasuri”. La început drumul este tânăr, sprinten, ca la sfârșit să devină matur și bătătorit încapsulând în el o experiență marcînd și încheierea unui  ciclu de existență putând începe un nou drum. Originar, drumul aparține teluricului; el va rămâne orizontal, dar poate și coborî și urca. Pe cît de robust și bătătorit, drumul este șerpuitor, unduitor și ”curge” ca o apă. Casa ca reverie a pământului se opune drumului ca imagine-simbol al tăcerii.

      Drumul eroilor din roman e jalonat de răscruci, aceasta fiind un spațiu, dar și un timp al meditației și al alegerii. Aici eroul descoperă părți ale adevărului căutat, în astfel de răscruci eroul trebuie să hotărască pe care glas îl va urma. Drumurile lui Ion la hotare și la pământurile lui Vasile Baciu sau cele la cârciumă ori prin fața casei Anei cași cele de la tribunal și notar ori la biserică configurează ăn țesătura lor labirintică zvîrcolirile lui interioare. Drumul lui Ion este o energie vitală enormă din care se naște setea lui de a avea cît mai mult. Dacă drumul lui Ion e plan dens de evenimente, atunci cel al Anei este unul pustiu pe care-l parcurge într-un proces acut de înstrăinare de sine. Drumurile Anei sunt de la portiță pe prispa casei și de aici înăuntru pe cuptorul ”cu gura neagră”. Ana se înșeala amarnic în privința iubirii ei pentru Ion, când crede că drumul respectiv îl face din propria inițiativă. El nu este decât un drum impus de către Ion, Ana mergând astfel pe drumul amăgirilor.

       Dans din Muntenia şi nume de cîntec, Ciuleandra a constituit motivul romanului cu acelaşi nume, scris de Liviu Rebreanu. Caracterul straniu al dansului şi ritmul sacadat al melodiei redau ideea sacrificiului sacramental. Pentru personajul lui Rebreanu, ciuleandra devine un simbol bine determinat,  o imagine a armoniei, iar când Mădălina este luată din acest univers, ea încetează să mai existe, fiind jertfa aleasă şi ucisă dintr-un imbold de identificare cu victima; în final, Puiu Faranga intră în cercul magic al ciuleandrei, încercând să afle astfel cauza celor cauzate de el, adică sugrumarea soției. 

          Utilizarea   simbolurilor   înfrumusețează   scrierea   lui   Rebreanu,   minusurile   ei   fiind acoperite de vălul mitic așternut asupra întâmplărilor. Simbolistica existenței umane din acest roman este una simplă: viața este un vârtej în care domină puterea hazardului.

---

[1] Cf.Tz.Todorov, Teorii ale simbolului, Bucureşti,Editura Univers,1983

„Fi-ți” atenți!! Chiar trebuie să „fi-m”!

Forma scurtă a pronumelui –ți–  dă mari bătăi de cap multora dintre noi,  unii nu știu când și de ce se pune cratima înaintea sau după  acest buclucaș -ți. Ei bine, pentru asemenea situații, trebuie de ținut minte o regulă foarte simplă: ți răspunde la întrebarea cui? și se scrie cu cratimă atunci când nu are accent propriu, rostindu-se împreună cu un alt cuvânt pe lângă care stă. De exemplu, la întrebarea cui? putem răspunde (ție) să-ți spun, sau ți-am spus (ție).

Această inadvertenţă apare foarte des în cazul verbelor, care la persoana a II-a plural au terminația ți- , cum ar fi: (voi) spuneți, faceți, dați, auziți, doriți, veniți, scrieți, râdeți etc. Așadar, cuvintele de acest gen și-n acest caz nu se vor scrie cu cratimă. La fel, aceste forme au și sens imperativ, adică pot însemna un îndemn, un ordin, un sfat –Treceți! Lăsați! Scrieți! Vorbiți! Opriți! Stați! Ieșiți! ș.a. – toate imperativele verbale la plural se termină în -ți, care, evident, că nu se izolează prin cratimă, de fapt acesta fiind și mesajul lui „fiți atenți!”, ce face parte din aceeași categorie a regulii.

Totuși, trebuie să identificăm și situația când verbul la imperativ are forma de singular și este urmat de -ți; această formă se scrie cu cratimă: urmează-ți calea, ajută-ți mama, ascultă-ți inima, spune-ți (tu singur) numele ș.a.

Așa că orice ar fi, fiți atenți!

Funcțiile instructiv educative în fabula Dreptatea leului

În titlu apare un simbol consacrat al forței și al puterii, Leul, considerat regele animalelor. Raportînd titlul la conținutul fabulei, se ajunge la concluzia că nu este vorba de o dreptate corectă, logică, facută de cel mai puternic animal. Așadar, titlul este ironic și vizează „dreptatea' celui puternic.

Fabula surprinde un aspect din cadrul societății, cum ar fi lupta pentru supremație, discordia dintre oameni sau chiar popoare, cauzată de dorința de a domina anumite pămînturi sau funcții.

Leul a pornit un razboi împotriva regelui Pardos, motivul fiind „Un petec de cîmpie/Și un colț de pădure, de tot nensemnator'. Lupta între cele două oști este cumplită, singurii care săvîrșesc fapte eroice sunt elefantul, bivolul și lupul, alte animale sunt victime ale măcelului:„un taur pe jumătate mîncat', „un porc sălbatec fara două picioare',„vulpea se tăvălește, moare', iar ursul este „De două coarne groase inima pătruns'.

Văzînd că lupta nu se sfîrșește, Leul apelează la sfatul maimuței,„vestita vrăjitoare', care crede că este nevoie de o jertfă, și aceasta să fie „acel ce în oaste e decît toți mai tare'.

Evident, Leul se sustrage, nu se mai consideră cel mai puternic, pretextînd că suferă de o tuse. Tigrii și ursii declarara si ei ca puterea lor „E indestul de proasta'. La adunarea lighioanelor se afla si un iepure care venise sa-si dea si el cu parerea. Toti au ajuns la concluzia ca „El este cel mai tare'', drept urmare, cainii l-au prins si l-au sacrificat.

Morala fabulei reiese mai ales din dialogul personajelor,  învățătura este evidențiată pe parcursul întregii poezii din comportamentul și replicile personajelor. Morala este exprimată în mod explicit, printr-o interogație retorică a poetului, care sugerează că întotdeauna înving cei puternici, iar cei slabi sunt victimele nedreptăților și abuzurilor celorlalți: "Se afla vreo țară, unde 1-așa-ntîmplare / Să se jertfească leul? Nici una, mi se pare. / Nu știu cum se urmează, nu pricep cum se poate, / Dar văz că cei puternici oriunde au dreptate". Fabula ”Dreptatea leului”  are în sinea sa o serie de valori etice și estetice care ar putea fi preluate de copii.

Prin prisma personajelor animalelor sunt reprezentați oameni ai societății, care aspiră spre un ideal, spre o funcție înltă, spre a cuceri cît mai multe teritorii, dar cu toate astea nu sunt dornici să se sacrifice cu propria lor viață, ci mai degrabă așteaptă să le cadă ceva ca din pod sau prin intermediul altora să ajungă acolo unde și-au dorit din totdeauna. Astel, prin narațiunea expusă în fabulă, extragem aspectele negative ale unei societăți infecte, oamenii cărora doresc să ajungă la înălțimi,manipulînd cu alții mai ”fricoși” decît ei.

Raportînd această situație la realitate, ne-am da ușor seama că totuși există unele tangențe, mereu au existat înalți demnitari care au pus în funcții persoane-marionete pe care liber le-ar putea manipula după bunul lor plac. Această fabulă ne-ar învăța, nu doar pe noi, dar și pe oricine, chiar și pe copii, să nu fie lacomi, fricoși și dacă au o dorință oarecare, să aspire spre  a o îndeplini, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să ofere tot ce are mai bun în sinea lor, doar așa va putea cuceri noi orizonturi și doar așa, prin dăruire de sine, prin forețele proprii ar putea ajunge acolo unde-și doresc.

        La fel, această fabulă învață copiii că dacă vor să devină cineva în această viață, atunci trebuie să uite de frică, de impocrizie, de aroganță, ci să lupte sincer pentru a-și atinge scopurile propuse, să nu se folosească de cineva mai slab, pe care-l poate conduce din toate punctele de vedere doar pentru a fi ei în fruntea tuturor, acest fapt ar demonstra că sunt de cea mai joasă speță și nedemn de încredere și de un sprijin.

        Deși această fabulă are atît un caracter moralizator, cît și ironic, ea prezintă interes pentru oricine și are e importanță deosebită pentru fiecare. Aceasta ajută să înțelegem multe lucruri, ne ajută să învățăm din greșelile altora, ne învață să nu fim josnici, prefăcuți, fățarnici, să nu ne folosim de bunătaatea și frica oamenilor doar pentru a atinge apogeul, ne învață să fim noi înșine, să credem în noi și înforețele noastre, căci doar așa vom învinge proprile noastre lacune.

        Copiii învață din această fabulă să nu greșească doar pentru că sunt mai slabi, să nu cadă pradă injustiției, să-și înfrunte frica și să creadă doar în ei, nu și-n altcineva care doar înceacă să-i manipuleze prin cuvinte frumoase; îi învață să fie corecți, sinceri și dacă au unele defecte să știe cum să le ascundă, ca mai apoi să nu fie aceasta cauza neplăcerilor lor; să învingă în viață fără a recurge la șirleticuri, pentru că acest lucru nu va duce la nimic bun și frumos; această fabulă îi învață în mod deosebit să deosebească fățărnicia și trădarea de bunătatea oamenilor.

 În general, întreaga fabulă vine cu multe învățături pentru copii, doar că trebuie să știe cum să le găsească și important e să raporteze toate acțiunile la viața de zi cu zi a oamenilor.

E rece sufletul, e caldă amintirea

                             lui A. G.

Mi-a căzut un fulg pe obraz;
l-am simțit,
l-am salutat,
i-am zîmbit
și c-o voce tremurîndă:
”cît te-am așteptat”
Știu,
ai fost aici cu mine,
lîngă mine,
mi s-a-ncălzit obrazul,
inima și-a schimbat locul parcă-
e veselă,
ochii îmi sunt fericiți,
sufletul-mi radiază-
a prins culoare
ochii tăi erau și ei doriți
am vrut în adîncul lor să pătrund
să știu că și tu pe mine m-ai văzut
Dezamăgire...
Realizez...că ți-am simțit doar trupul rece,
ți-am văzut
doar chipul imaginar.
Te rog să mai treci,
mai treci pe la mine,
nu sta ascuns doar acolo
în mormînt
te vreau lîngă mine,
lîngă noi
măcar uneori,
acum cu sîngele ca gheața
cîndva cu suflet blînd.

Deja venetici

Eu te-am iubit sincer și fără de păcate,
Iubirea mai continuie să existe poate.
De n-ai fi fost atunci prea insistent și încăpățînat,
Aș a doua zi, cred, că te-aș fi iertat.

Acum am fi fost doi, amîndoi -
Ne-am fi plimbat, așa cum obișnuiam, prin vînt și ploi,
Acum știm ambii doar ce e frigul,
De parcă ar fi iarnă ani de-a rândul.

Acea dragoste m-a durut,
M-ai rănit, deși ziceai că n-ai vrut.
Durerea sufletească nu se mai tratează
Însă, eu mai continui să rămîn trează.

Acum fiecare-și are viața sa,
Dar-n suflet mai predomină neliniștea
Și tristețea de cîndva
Își păstrează loc și ea undeva.

Să te uit e tot ce-aș vrea,
Să nu știu nici măcar de umbra ta;
Vreau și tu să uiți de mine
Să nu exist nici măcar în ale tale vise senine.