Reflecție...

Dacă e să-mi amintesc de copilăria mea, dar și de-o parte din adolescență, ah, ce fericită eram...Ieșeam cu toții la joacă, fie la poarta unuia din prieteni și mama sau tata lui ne alunga de acolo, fie pe șes, la iarbă verde și miros de mâl și melodie de broaște, ori fie la pădure, într-o excursie pentru a simți acel miros plăcut al anotimuprilor, pentru a asculta trilurile păsărilor și pentru a admira poenița plină de păpădii și balta cu apă din mijlocul pădurii dese. Daaaa, cât eram copii, nu mai aveam atâtea griji și nevoi, puteam ieși din casă dimineața, abia când soarele încerca să ne bucure sufletul cu lumina și căldura sa și să ne întoarcem abia seara târziu, odată cu ivirea lunii de după deal. Uneori, puteam sta chiar și până la ora cea mai târzie, chiar și până la ora 1-2 de noapte, căci, deși am stat toată ziulica cu prietenii, nu ne mai puteam sătura unii de alții, stăteam până veneau părinții după noi, fie cu vorba, fie cu vărguța de vișin ruptă din ograda lui moș Toma. Acea vărguță nu ne speria deloc, bine doar că știam drumu spre casă și fugeam înaintea mamei sau a tatei, iar vărguța neavând niciun efect asupra noastră. Ce să mai zic, eram foarte și foarte fericiți..și știți de ce?! Corect, pentru că nu aveam internet, nu ne aștepta calculatorul acasă, ci doar mâncarea caldă pregătită de mama și uneori televizorul la care se difuza Timon și Pumba. Nu știam de calculator, dar nici de telefoane, personal am avut primul telefon la 15 ani, o Nokia fără ”flășkă”, și în care încăpea doar o jumate de cîntec pe care-l puneam la sunet de apel, iar după ce mă săturam de acesta, schimbam o altă piesă. Pentru a ieși la joacă, nimeni nu-mi dădea un sunet scurt, ci mă striga la poartă tare și răspicat ”Vi-o-ri-caaaaaa”, ehhh, parcă acum aud cum sunt chemată :3 . Adoram să cutreirăm satul, să descoperim tot glodul și să venim acasă doar cu emoții pozitive. Îmi pare nespus de rău că acum trăim într-o altă lume, cea a internetului, o lume în care suntem dirijați de niște roboței. Tare aș fi vrut ca și generațiile de astăzi să se bucure de ceea ce am avut noi (cei din anii '90-'96 vor înțelege), tare aș vrea ca și copiii mei să se bucure măcar cât de cât de viața ”de afară”, iar pentru aceasta voi încerca să-i educ corect, nu vreau ca internetul să-i ghideze în viață, vreau să simte acele minunății fascinante ale vieții.

Toate aceste idei mi-au venit într-o fractură de minut, atunci când văzusem undeva pe facebook o fotografie dintr-un local, unde scria ceva de genu ”No wi-fi”, și astfel îndată m-am gândit că e o idee excelentă să nu fie wi-fi absolut nici într-un local, nici măcar pe stradă; care-i sensul să mai ieși poate la o plimbare cu cineva, dacă merg toți cu capurile în jos, cu privirea țintită în telefoanele lor cele mai scumpe, ce folos dacă mergi undeva să mănânci, dacă întrebi de chelner care este parola de la wi-fi și iarăși stai cu privirea-n telefon, neobservând pe nimeni în jur, dar nici nu știi cum în acele momente cineva voia să-ți dea din ochi, pe semne că i-ai plăcut...Așa suntem noi, am dat de ”bine”, dar acest bine nu știu până unde va ajunge, pentru că chiar viitorul nostru, dar și a generațiilor următoare ”sună” destul de amar de pe-acuma, am impresia că vom ajunge noi înșine niște roboței.